Cosmina este o wonder mommy! Are un curaj cate 10 mamici adunate, tarie rupta dintr-o alta lume, si rabdare…oh, rabdare luata din stele! Are o frumusete de fetita, Maria, care implineste in vara doi ani, un sot minunat, Vladi, si toti trei formeaza o echipa dementiala.
Nu o sa va fac o introducere mai amanuntita…sunt sigura ca povestea ei o sa faca treaba pentru mine si ca o s-o indragiti instant! Nu aveti cum altfel.
Povestea fetelor:
” Coni e unul dintre acei prieteni pe care îi vezi foarte rar dar cu care, în ciuda distanței și timpului, prietenia rămâne la fel de frumoasă și adevărată. Ei îi mulțumesc pentru relaxarea cu care mi-a vorbit despre maternitate și alăptat și ajutorul în momente cheie. Poate nici nu și-a dat seama, deși i-am spus ulterior, dar ea mi-a deschis o ușă, mi-a dat o direcție și m-a ajutat să mă regăsesc în marea asta de informație în care ești bombardat de sfaturi din toate părțile atunci când devii părinte.
In octombrie 2015 eram în vacanță în țară și am aflat că sunt însărcinată! Urma un sezon într-o stațiune de ski în Alpii francezi, la 2300 m altitudine, și multe planuri de regândit /recalculat. Inainte să plecăm din țară am vizitat-o pe Coni care in septembrie o născuse pe Oli. Luca avea doi ani jumate și se înțărcase singur cu câteva luni înainte să se nască Oli! Si acum maică-sa se ruga de el să mai suga puțin când îi urca laptele și i se umflau sânii foarte tare și el zicea că nu, că nu mai e bebe.
Coni mi-a povestit despre alăptat, despre experiența ei și despre beneficiile alăptatului pentru mamă și copil. și mă uitam la Oli cum o ronțăia într-una și mi se părea ceva minunat (nu știam ce avea Maria pregătit pentru mine :)) Deci din momentul ăla mi-am zis. „da! clar alăptez! sper să am lapte!” Coni s-a uitat la mine și mi-a zis! „Cos, suntem mamifere, corpul nostru e programat, se ocupă de tot! Tu doar lasă corpul să-și facă treaba și ascultă-ți instinctele care încet încet or să apară!”
Fast forward 9 luni mai târziu, Maria s-a născut la 38 săptămâni, sarcină indusă, natural, fără epidurala. Timp scurs între momentul în care mi-au început perfuzia cu oxitocină și momentul în care care Maria stătea pe pieptul meu 4 ore. A fost o experiență.. minunat de rapidă (ca sa intelegeti, de la 34 saptamani a trebuit sa stau in pat pentru ca aveam colul deschis, deci in dimineata nasterii aveam un avans de 4 cm). Prima oară a supt pe mine la scurt timp după ce s-a născut. Mi-au pus-o pe piept, aproape de sân, și ea cauta sânul și a mișcat capul până a găsit sfârcul. Asta mi s-a părut incredibil. Deci dacă mai aveam un dubiu mi s-a spulberat atunci când am văzut cât de perfectă e natura. Din momentul ăla Maria a petrecut maxim 5 minute separată de mine, cam după o oră de la naștere pentru un test de rutină, timp în care Vladi a fost cu ea și cu moașa.
Eu am născut în Franța și politica este ca un copil sănătos, născut fără complicații să nu petreacă nici măcar o clipă cu cadrele medicale fără unul dintre părinți. Nașterile naturale, fără complicații, se întâmplă numai cu moașele, doctorul nu intră nici măcar o dată. Si nici nu-l vezi pe parcursul șederii în spital. Eu l-am văzut de 4 ori în 9 luni, la cele trei ecografii și o dată în dimineața nașterii când le-a spus moașelor să-mi rupă apa.
Maria era cu noi, stăteam cu ea în brațe non-stop când eu când Vladi. In maternitate moașele îmi spuneau să le chem de fiecare dată când o pun la sân pe Maria ca sa ma asigur că o pun bine. și cu toate astea am făcut crevase la ambele sfârcuri și o săptămână mă dureau îngrozitor când o puneam la sân. Până am descoperit lanolina care ne-a salvat.
Pe Maria am alăptat-o întotdeauna la cerere. Asta însemna că uneori și, de cele mai multe ori noaptea, puteau să treacă 4 ore fără să ceară și alteori, de cele mai multe ori în timpul puseelor de creștere sau când era foarte cald și i se făcea sete, putea să ceară și la 20 minute. Am renunțat la ceas. Nu mă mai uitam niciodată când a supt ultima oară și cât a stat la sân. Deși în maternitate aveam o fișă pe care trebuia să notăm orele la care sugea și cât stătea la san aproximativ. Ulterior mi-am dat seama că erau inutile. Singurul control asupra unui nou născut alăptat este greutatea. Este singura modalitate de a-ți da seama că se hrănește suficient. Cât și când îl pui la sân nu are absolut nicio relevanță pentru că, de multe ori, poate sta cu sânul în gură fără să suga și alteori poate sta 3 minute și și-a luat necesarul de lapte. Imi amintesc că o moașă mai de școală veche (din categoria celor care cred că bebelușii sunt niște manipulatori care vin să te chinuie și să nu te lase să dormi și că trebuie să îi înveți de mici cine-i șeful) când a văzut că Maria adormise la sân și mai trăgea din când în când mi-a spus să am grijă ca nu pot fi suzeta ei și ca o să o învăț rău. Sfaturile mele preferate încep cu „o înveți rău/prost”! numai că 3 days into motherhood nu aveam mintea de acum și am început să-mi fac tot felul de mustrări de conștiință. Aveam un sentiment ciudat, prinsă între ce simțeam eu să fac și ce îmi spunea societatea că trebuie să fac. Coni m-a liniștit încă o dată și mi-a zis că d-aia le zice sugari 🙂 Că singurul lucru pe care știu să-l facă e să suga 🙂
Deci după ce am ieșit din maternitate și am mai și citit un articol pe „liga de la leche” am renunțat la fișe și ceas.
Sentimentul ala de leșin și dragoste care te invadează și te apasă nu l-am avut când mi-au dat-o prima oară și nici imediat după, în salon, ci abia a doua zi când era la sân și trăgea și înghițea cu o forță care mie mi se părea total disproporționată față de mărimea ei. Atunci mi-au dat lacrimile și eram mind blown!
Dacă ar ști moașa aia din spital că acum mă numesc Cosmina „the human pacifier” Oprea mi-ar spune, ți-am zis eu! Si eu i-aș spune n-ai înțeles nimic!
Pentru că a urmat puseu de creștere de 3 luni în plin august, pe 35 grade când sugea la 20 minute. Eram practic cu un san afară tot timpul. Apoi a urmat sleep regressionul când aveam nopți când nu lăsa sânul (dormim cu Maria de când ne-am întors din maternitate).

Inițial nu am luat pătuț pentru că într-o lună ne mutam din Alpii francezi la mediterana spaniolă și din motive logistice, de îndesat în mașina proprie toate bunurile personale, am hotărât să mai așteptăm până ne instalam în Spania. 20 luni mai târziu lucrurile stau cam așa :

A fost greu să trec de la Maria doarme în pat, în dormitor și noi ne hăhăim în salon cu prieteni și ne uitam la filme la Maria nu mai doarme decât cu țâța în gură și se trezește la orice zgomot dacă nu sunt lângă ea). A fost greu și cu criza de la 8 luni cu teama de separare care a coincis și cu dinții! A fost greu și intens cu dinții. Si ne-am chinuit teribil începând de la al doilea rand de incisivi. Dura foarte mult. Avea simptomele, i se umfla gingia, ziceam hai că ies și treceau săptămâni și nimic. La masele a durat 3 luni să îi iasă toate. 3 luni de mood swings, supt non stop, imunitate scăzută și răceli o dată la două săptămâni, somn dat peste cap, culcat la doua noaptea timp de 6 zile la rând și niciodată înainte de 12 timp de 3 săptămâni aproape o lună și tantrumuri de toată frumusețea. Cu caninii ne chinuim de 2 luni și tocmai i-a ieșit ultimul.
In punctul asta trebuie să vă spun, ca să nu vă sperii de tot, că Maria este un high need baby și că nu sunt toți la fel. Că unii dorm liniștiți în pătuțul lor, au simptome mult mai puțin intense când le ies dinții și nu fac tantrumuri până la 2 ani sau aproape deloc. sS, those of you care aveți copiii de doar câteva luni, ce spun eu aici nu e valabil pentru bebeii voștri :)) daaar, should the case be să știți că nu sunteți singure pe lume!
Si prin toate aceste momente cine mi-a fost alături negreșit? (desigur, vladi, dar cineva trebuie să și facă bani în familie, mai ales că în Franța /Spania concediul de maternitate este de 4 luni și alegerea noastră a fost ca eu să stau cu Maria acasă până la 18 luni, cel puțin) Deci cine nu m-a lăsat niciodată la greu? the Holly Boob! da, ea, Sfânta Țâță. the Holly Boob este calmant, somnifer, cafea, boost de încredere, tranchilizant. Este toate astea și mult mai mult! E o legătură unică între Maria și mine. Este ceva ce nimeni nu ne pate lua. E dragoste și viața! Tâța e viața! Viața care curge prin tine și copilul tău și vă face să mai fiți one for a little longer.
Oh! Sunt și momente grele, sunt și momentele când înțepenești în aceeași poziție ore în șir, momente când micuța ta se joacă cu unghiile ei de wolverine (pentru că lately a avut somnul atât de lejer și nu i le-ai putu tăia), deci se joacă cu unghiile ei de wolverine cu sfârcul celalalt în timp ce suge și tu ești obosită și nedormită și viața ta, jumătatea ta mai bună, sforăie lângă tine și nu știi dacă mai întâi să-i pui o pernă pe față vieții sau să-i dai una peste mânuța drăgălașă Mariei! Numai că momentele astea grele vin la pachet cu parenthoodul și le avem cu toții într-un fel sau altul!
S-o iau acum de la capăt nu e nimic ce aș schimba! Si da, o să o iau de la capăt dar nu încă pentru că, being the mother of dragon #mariafatal , nu sunt încă pregatita psihic :)) Se zice că al doilea nu e niciodată ca primul dar mi-e teamă să nu fim noi excepția care întărește regula!
Si ca să înțelegeți, mai bine de jumate din postul ăsta l-am scris din poziția asta (ba chiar era sa-mi scape telefonul în capul ei.

p.s. Am ales intenționat să o numesc țâță și nu sân de la un punct al poveștii încolo pentru că din momentul în care Maria a început să o numească „țiță” cuvântul ăsta s-a transformat într-unul dintre cele mai frumoase cuvinte, în ciuda vulgarității pe care a căpătat-o în română.
Ca un mic exemplu de cum îți schimbă copilul tău percepția asupra lucrurilor „