Recuperarea dupa nastere este, din punctul meu de vedere, un subiect tare delicat…poate mai intim si mai greu de povestit decat nasterea. Totusi, am vrut sa scriu despre el pentru ca, spre deosebire de momentul in care aduci un copil de lume, si esti invadata de fericire, de dragoste, de zambete si caldura venita din toate directiile, prin procesul de recuperare treci SINGURA. Parca dispare tot tabloul acela roz, se lasa „ceata”, te iau fiorii, te apuca plansul, te umpli de nervi, te doare tot corpul, iti vine sa spui „never again”, te inchizi in tine, uneori ti-e rusine, alteori vrei sa fii luata in brate, iar in secunda doi vrei sa fii lasata in pace…sunt atat de multe sentimente incat efectiv
NU STII CUM SA LE GESTIONEZI.
Pe mine totul m-a luat pe nepregatite, si am avut multe momente in care imi venea sa ma inchid intr-o camera si sa nu mai ies niciodata.
Tocmai de aceea am ales sa scriu acest articol! Cumva am sentimentul ca alegem sa nu vorbim despre asta, sa lasam timpul sa treaca, sa ne izolam si sa incercam sa ne descurcam. Si cred ca este gresit! Haide sa vorbim deschis despre cat de greu poate fi sa te recuperezi dupa o sarcina, indiferent daca ca este vorba de cezariana sau nastere naturala.
Eu o sa va povestesc despre „vindecarea” mea dupa nastere naturala, indusa:
KILOGRAME
O sa incep cu cea mai usoara parte, si anume numarul de kg. Am fost norocoasa iar in sarcina am luat 12 kg. In maternitate, chiar daca pare incredibil, am „lasat” aproxmativ 9 kg, asa ca am avut de „luptat” cu inca 3 kg ramase. Si de acestea am scapat intr-o saptamana, in principal „datorita” lipsei de somn, a alaptatului si a lipsei de mancare. Dupa o luna am ajuns sa cantaresc mai putin decat inainte de a ramane insarcinata. Am fost o norocoasa si cu semnele de pe corp…m-am ales, dupa vreo doua luni, cu o mica vergetura pe un san. Nu am folosit centura pentru burta.
PSIHICUL
Oh…este un capitol complicat. In primele 3 luni dupa ce am ajuns cu Stefan acasa imi venea sa plang non-stop. Din orice! Nu ma intelegeti gresit…i-am multumit lui Dumnezeu in fiecare secunda pentru familia minunata daruita, dar pur si simplu ma simteam neputincioasa, frustrata, nedormita, nemancata, nefericita. Aveam impresia ca timpul trece atat de greu, ca nu o sa mai fim niciodata NOI. Imi era rusine sa discut cu cineva, sa ii povestesc prin ceea ce trec de frica ca o sa ma considere un om rau. Acum va spun ca NU ESTE ASA. Este ok sa va simtiti asa. Corpul trece prin atat de multe modificari, nivelul hormonal este atat de ridicat, incat orice gand, orice rabufnire este absolut normala. Tin minte ca mi-am dorit sa ma duc si la un psiholog…dar tot din jena nu mi-am exteriorizat acest gand. Ca sa nu va zic ca nu imi imaginam cand as avea timp sa mai fac si asa. Din acelasi „film” erau si episoadele cand ajungeam acasa (ieseam cu Stefan in parc, sau mergeam la bunici) iar pe mine ma busea plansul din lift. Ma gandeam doar la venirea noptii si la faptul ca din nou nu o sa dorm, ca din nou o sa bantui prin casa, ba la Stefan, ba la muls si tot asa. Adevarul este ca totul trece, chiar foarte repede. Important e sa nu va asteptati, asa cum am facut eu, la un „peisaj de basm”. Doar ca, acum, as fi vrut sa ma exteriorizez mai mult. Sa ma „plang” mai mult. Tot acum, urmatorul citat mi se pare atat de logic si de adevarat:
„The nights are long but the years are short!”
RUPTURA VAGINALA
Daca va incadrati in categoria „lucky women, no vagaga teare” atunci puteti sari acest punct. Daca totusi ati avut ghinion, si ati avut parte de acest „vis minunat”, stiti ca este greu! La spital nu o sa fie atat de rau, iar prima urinare chiar nu este atat de naspa. Deloc placute nu sunt vizitele la „bandajat”, dar sunt putine si trec repede. Cum spuneam, ai impresia ca nu o sa mai fii niciodata o femeie sexy, ca nu o sa te vindeci niciodata cum trebuie, ca tot romantismul si toata leagatura „sot-sotie” s-au dus pe apa sambetei. WRONG! It all comes together. Doare ca naiba si abia daca poti sta in fund in primele 3 saptamani. Eu mi-am luat un colac medicinal care a fost de mare ajutor, chiloti cat mai comozi, de bumbac, absorbante cat mai mari, si el, la fel, de bumbac. Daca noua luni ati fost niste norocoase, si nu ati sangerat deloc, o sa urmeze o perioada in care „madame Popescu” o sa fie mereu prezenta. La mine a durat aproximativ 6 saptamani, cu un flux intens la inceput, si din ce in ce mai scazut catre final. Mersul la baie este un calvar. Medicul ginecolog o sa iti recomande sa NU te constipi, din contra, sa mananci cat mai multe fructe, iaurt, etc. Totul ok pana aici, spui ca I CAN DO IT. Partea rea e ca, trebuie sa iei fier (sau cel putin asa a fost in cazul meu), supliment care constipa, si, daca alaptezi sau te mulgi ca sa ii dai lapte celui mic, alimentatia nu poate fi formata din prea multe fructe si lactate la greu. Va las pe voi sa faceti socotelile si sa imi spuneti la ce rezultat ati ajuns. Mi-am petrecut minunte bune la baie, cu multe lacrimi si ganduri de genul „nu se mai termina!!!!”. Aaah, si sa nu uit…nu este indicat sa folositi prea multe supozitoare pentru ca, riscati sa va obisnuiti organismul cu ele, iar pe termen lung, sa deveniti dependente de ele. Eu am folosit, pe parcursul a vreo 3 saptamani, 3 supozitoare pentru bebelusi cu glicerina. Au fost salvatoare! De asemenea, lipsa unui control al anusului poate fi….stanjenitoare, mai ales daca aveti un sot pudic sau mai sensibil (daca ma intelegeti…). Cu exercitii zilnice kegel in cateva saptamani totul revine la normal. Looking back…e o faza pe care din pacte nu o poti sari…se intampla si trece! Ai nevoie de tarie, un sot intelegator, cat mai putin jena, exercitii kegel de care sa te tii, un corp care sa se refaca cat mai repede, un mind-set bun si de acel „stiam ca o sa fie asa”. Eu nu am stiut…si m-a lovit tare!
MINUNATII SANI
Sanii o iau si ei razna. Pe parcursul sarcinii am fost cea mai fericita…mi-a crescut cupa cu o marime! A dream come true. Dupa ce nasti, si ai „norocul” sa te loveasca febra laptelui, singurul lucru pe care ti-l doresti e sa ai sanii mici ca inainte. Daca la asta mai pui si „picuratul” lor in public, atunci cand ti-e lumea mai draga, sau sa te trezesti cu asternutul si pijamaua uda, pentru ca, la fel, au inceput sa „picure”, nervii tai o pot lua razna, again. Va povesteam intr-o postare mai veche cum am plecat la o nunta plangand…da, asta este sentimentul pe care mi-l dadeau mie sanii mei. Cred ca sunt mamici/femei care imbratiseaza aceasta „experienta” si, femei care sunt usor „traumatizate” de aceasta traire. Important este, la sfarsitul zilei, sa reusesti sa te impaci cu ideea, sa ai multe tampone pentru sani la tine si sa treci peste.
SEXUL DUPA NASTERE
Sexul…din pacate, trece pe ultimul loc. Cel putin o perioada. Nu este un mit…totul se „reconstruieste” si devine „a virgin zone”. Primele dati au fost dureroase rau. Este nevoie de toata intelegerea si „ajutorul” sotului. Asa cum spunea ginecoloaga mea, in primele luni dupa nastere, te transformi intr-o femeie la menopauza: apetit ZERO si desertul Sahara. Vestea buna este ca, si aceste simptome trec. Raman doar timpul si oboseala. :))))
Concluzii:
- nu este usor. M-au trecut tot felul de ganduri, am ajuns cat se poate de jos cu moralul, am trantit, am spart, am tipat, dar asta a fost. A trecut!
- Suportul moral, dar si cel fizic (un ginecolog bun, un maseur bun) sunt esentiale
- E important sa stii ca faci parte dintr-o echipa (tu, sotul si copilul. Copilul nu l-ai facut singura, asa ca sotul, ii place sau nu, trebuie sa fie altaturi de tine, no matter what)
- Jena trebuie lasata in urma
- O sa fii la fel de sexy in ochii barbatului tau ca si pana acum, ai doar putin rabdare
- Asculta-ti corpul. Iti da toate semnalele de care ai nevoie. Trebuie doar sa fii atenta, sa discuti cu ginecologul si cu sotul.
- Discuta cat mai mult prin ceea ce treci. Descarcatul m-a ajutat enorm!
- MOGALDEATA PE CARE O TII IN BRATE CHIAR MERITA TOT EFORTUL!
- Iubeste-te!
4 comentarii
Pfff, parca mi-ai citit gandurile. In mare cam la fel a fost, greu spre f greu. acum are 9 luni bebe si totul e cam dat uitarii. Le iau si eu pe rand cum ai scris tu: kilogramele au fost ultima mea problema, psihicul varza inca din maternitate (le dadeau bebeilor lapte praf din biberon, noi aveam ore prestabilite la care mergeam sa „alaptam” dar de fapt doar ne tineam copiii adormiti in brate pt ca ei erau mancati , acasa ne-am chinuit 2 luni cu niste colici oribili etc). Tot timpul imi venea sa plang. Si plangeam, nu e nimic rusinos. Sentimentul de neputinta e fff apasator, iti vezi puiul suferind si efectiv incerci orice dar nimic nu pare sa functioneze. Alaptatul un fiasco total, nici nu mai vreau sa ma gandesc.
Sex?! Ce e ala?! Primele luni nimic nimic, era fix ultima noastra problema.
Nopti nedormite cu duiumul.
Cezariana a fost cea mai buna alegere din ounctul meu de vedere, recuperarea a fost extrem de usoara, din momentul in care mi-a scos firul am putut face absolut orice faceam si inainte.
Sotului…offf, fara el as fi fost terminata. Cel mai bun suport psihic si fizic. Il ador!
Ii multumesc lui Dzeu ca am un copil sanatos, a crescut si cu lapte praf, nu avem probleme, imi mananca absolut orice, este vesel si ff energic. Asta pt mine e tot ce conteaza.
Buna Lorena,
Iti multumesc pentru comentariul tau :* Ma bucura enorm sa citesc si alte experiente.
Exact cum spui tu, cel mai important e ca avem copii sanatosi, veseli, plini de viata. Greul din primele luni trece, chiar foarte repede. Acum daca stau sa ma gandesc, nu imi vine sa cred suntem o familie de 1 an si 6 luni. E incredibil!
Te pup
Pentru mine prima luna dupa nastere a fost cea mai grea. In prima saptamana imi venea non stop sa plang, din orice. Aveam impresia ca zilele petrecute in spital nu se mai termina si deabia asteptam sa ajung acasa cu bebe. Din pacate noi am fost nevoiti sa stam in spital suplimentar doua zile datorita unei analize ce ii iesise prost copilului. Practic in acea saptamana ma simteam singura eu cu el si aveam impresia ca nu stiu ce sa fac cu mogaldeata care tocmai venise pe lume.
Ce m-a ajutat foarte mult in acea saptamana a fost vizita zilnica a unui psiholog (in spital am avut parte de asa ceva), care m-a incurajat si mi-a spus ca starile mele sunt absolut normale. Ca organismul meu incearca sa se refaca si asta se intampla atat la nivel fizic cat si hormonal.
In prima luna bebe a plans foarte mult. Avea program in fiecare seara de la ora 18:00 la ora 22:00 (plus noaptea). Ore in care nimic nu functiona. Am incercat sa excludem toate variantele. Daca ne intreaba cineva, nici acum nu ne-am dat seama care or fi fost motivele micutului.
Schimbarile fizice nu pot spune ca m-au deranjat foarte tare. Le-am acceptat ca fiind normale. Deabia acum la trei luni de la nastere incep sa devin nerabdatoare sa revin la vechea mea conditie fizica.
Ce pot spune ca m-a demoralizat cu totul insa a fost lipsa somnului. In prima luna m-am intrebat de multe ori daca nu cumva copilul meu este defazat si incurca ziua cu noaptea. Nu cred ca am dansat vreodata mai mult noaptea, decat am facut-o in prima luna din viata micutului. Parea ca e singurul lucru care il linisteste.
Despre prima luna de alaptat nici nu vreau sa imi amintesc. A durut foarte, foarte rau. Insa ma bucur din suflet ca am reusit sa trec peste si sa continui.
Ca sa inchei, nu as vrea sa ma lungesc prea mult, cea mai mare provocare mi se pare lupta constanta cu oboseala si frustrarea pe care o simt cand cu greu reusesc sa linistesc copilul din plans. In general atunci cand are salturi mentale. In prima luna de exemplu m-a ajutat foarte mult o aplicatie care imi arata cu aproximatie cum vede el. M-am ingrozit cand am vazut ca este ca un mic liliac. Nu este usor, insa toate trec. Cel mai simplu lucru pe care o proaspata mamica il poate face dupa parerea mea ca sa treaca peste frustrari si sa se acomodeze mai usor la noua conditie ( de orice natura este ea – fizica sau psihica), este sa incerce sa se puna in pielea copilului, sa se gandeasca ca pentru el totul este nou si lucrul asta il sperie. Si faptul ca ei nu vad lumea cum o vedem noi. Incerc sa raman optimista si sa ma gandesc astfel: kilogramele in plus vor disparea (nu sunt ele prea multe insa fiecare are asteptarile lui de la propria persoana), la fel si oboseala. Sper! 🙂
Buna Daniela,
Mersi pentru comentariu! Asa cum ii spuneam si Lorenei, citind si experientele voastre parca ma umplu de energie si imi dau seama cat de puternice suntem.
Si Stefan a plans mult in primele 3 luni. Noi am pus totul pe seama colicilor. Tin minte ca in prima saptamana am refuzat sa ii dam suzeta. Eram pe principiul „Copilul nostru NU o sa foloseasca suzeta!”. Dupa o saptamana de plans si de intors fiecare situatie pe toate partile, i-am dat „fructul interzis” si ghici ce. A fost atat de bine. Plansul s-a mai diminuat si am putut sa respiram si noi, putin mai usurati.
Oh…somnul…am planificata o postare separata despre acest subiect. Te inteleg perfect. Eu fara somn nu functionez. Asa ca, imagineaza-ti cum am fost in primele 3 luni…zombie. Daca ar fi sa mai fac inca un copil, de asta mi-ar fi cel mai frica…de lipsa de somn. :))))
Puterea, asa cum ai zis si tu, mi-am gasit-o gandindu-ma ca nici pentru Stefan nu este usor, si ca impreuna o sa trecem peste.
Ramai optimista pentru ca ai toate motivele!!!! Timpul trece atat de repede.
Te pup