Cred ca nimic nu te pregateste pentru ziua in care urmeaza sa nasti. Poti sa citesti biblioteci intregi, sa vorbesti cu o armata de doctori, sa mergi la toate cursurile existente de Lamaze, sa vorbesti cu 1000 de femei care au nascut, si totusi, experienta ta sa fie unica, si tot ceea ce ai auzit/citit sa fie egal cu 0. Asa a fost in cazul meu.
Din saptamana 34 am inceput sa ma pregatesc, mental, normal, ca in orice moment mi se poate rupe apa. Orice mic semn, ar fi putut prevesti marele moment. Dar nimic…
Printre altele, ca sa incerc sa ma concentrez si pe altceva mi-am pregatit, deja ma simteam inconstienta daca nu faceam asta, ghiozdanul pentru maternitate. Acesta a inclus:
- Lenjerie intima
- Sosete
- Un schimb (pentru cand urma sa ies din maternitate)
- Pasta de dinti, periuta, cosmetice (de la absorbante zilnice, la parfum si lotiune tonica pentru fata)
- Ceva de rontait (am avut 3 fitness baruri)
- 5 sticlute mici de apa
- Un prosop
- Un schimb pentru bebelus (tot asa, pentru momentul iesirii din maternitate)
- 2 pampersi
Singurele chestii pe care le-am utilizat au fost sosetele, periuta de dinti si hainele folosite atunci cand am parasit maternitatea (atat eu cat si Stefan).
Medical vorbind, controalele au inceput sa fie saptamanale, cu vesti bune, de fiecare data. Stefan era pozitionat corect, incepuse sa coboare, dimensiunile erau excelente, totusi putin cam mari pentru bazinul meu, insa el tot voia sa mai stea.
La penultimul control, ecografia arata ca ar fi depasit 4 kg, iar circumferinta capului depasea usor “limita” pe care ar fi suportat-o corpul meu pentru expulzie. Sau cel putin una cat de cat, sa ii spunem, “umana” . Sfatul medicului a fost sa mai asteptam o seara si daca tot nu am niciun simptom, sa ma prezint de dimineata la un nou control si sa luam, impreuna, o hotarare.
In seara aia imi amintesc ca am facut o baie, am citit o revista, mi-am facut unghile si m-am culcat, cumva parca stiind ca eu a doua zi urma sa nasc. In ciuda asteptarilor, am adormit instantaneu, fara nicio emotie. Nu imi dau seama cum de am fost atat de relaxata, cum de nu mi-a fost frica. De altfel, va pot spune cu mana pe inima, ca nu am avut niciun moment de spaima pana pe 26 august. Am avut o incredere teribila in mine si in Stefan si in doamna Doctor. Mi-am spus tot timpul ca o sa fim bine, si cred ca asta a contat enorm.
Va spuneam ca toata sarcina am iubit sa dorm. Sa stiti ca burta nu a fost deloc un impediment, iar mersul la baie a fost o data pe seara. In mod normal nu merg deloc, de aceea probabil mi s-a parut un chin sa ma trezesc noaptea doar ca sa merg la baie. Am dormit mai toata sarcina intr-o parte, fara nicio perna speciala.
Revenind…in dimineata de pe 26, ne-am trezit, mi-am luat ghiozdanul si am pornit cu sotul catre Spitalul de Urgenta. Doamna Doctor lucra si acolo iar progamul dansei incepea, dis-de-dimineata in Floreasca. Am intrat la examinare si, surprinzator, incepusem sa am dilatatie, dar fara nicio contractie, sau rupere de membrane. Sfatul a fost sa plecam noi inainte catre maternitate, sa facem internarea, sa semnam ce mai era de semnat, si apoi urma sa vina si dansa. In drum spre maternitate am vorbit cu o prietena care m-a intrebat cum sunt, daca am emotii, si tin minte atat de clar ca i-am spus razand, „Nu. De abia astept.” De la capatul celalalt al firului am auzit ” Tu nu esti zdravana? Ai luat ceva?” Acum mi se pare atat de amuzant.
Ajunsi la maternitate, o doamna asistenta foarte draguta m-a preluat si m-a invitat intr-o camera de monitorizare. M-am schimbat, m-am facut comoda pe un pat (era un salon cu 5 paturi, in care mai erau alte doua mamici), mi s-au conectat niste ventuze de burtihan pentru contractii si a inceput asteptarea. Am socializat cu celalalte mamici, am vorbit de sarcina, cum suntem, iar timpul a trecut repede. La urmatorul „raport” al contractilor aceeasi doamna asistenta mi-a spus ca deja vede contractii si este momentul sa mergem in sala de nasteri.
In tot acest timp sotul meu m-a asteptat cu tot bagajelul pe culoar, anuntand pe toata lumea ca „Se intampla!” In momentul in care am iesit cu asistenta, Iani a fost invitat in rezerva si noi am urcat catre sala de nasteri.
Imi inchipuiam ca o sa intru intr-o camera rece, ciudata, cu un pat dubios, insa imaginatia mea a dat gres total. In sala de nasteri erau de fapt doua camere, separate, unite de un hol. Fiecare camera era luminoasa, echipata cu tot ce vezi in filme, cu tot felul de obiecte pe care le poti folosi in timpul travaliului ca sa te ajute si sa iti dea putere sa impingi, iar la intrare ma astepta cu doamna doctor, zambitoare, pregatita sa ma preia de la asistenta. Am facut prezentarile, am aflat ca ea urma sa fie moasa mea, mi-a facut un mic instructaj si m-a intrebat daca vreau sa fie cineva langa mine pe parcursul nasterii. Stiam clar ca vreau sa o am pe sora mea, next to me, tinandu-ma de mana, incurajandu-ma, si dandu-mi forta. Inca nu sosise la spital, asa ca am profitat sa facem alte interventii necesare inainte de nastere.
In ziua respectiva nu mancasem nimic si din cate imi aduc aminte nici lichide nu prea bausem, dar am primit pe parcursul travaliului perfuzii de hidratare, asa ca nu am simtit nevoia sa beau ceva.
Trecusera deja cam vreo 3 ore, moment in care au aparut doamna Doctor si sora mea. Ma simteam perfect normal, fara contractii, fara dureri sau alte semne de o posibila nastere. La un prim control am aflat ca ajunsesem la dilatatie 4 si ca vom astepta sa apara contractiile. Dupa inca alte 2 ore, ajunsesem la dilatatie 5, un ritm de melc, in continuare fara durere. Am ras, am povestit, dar nimic nu parea ca se intampla.
La un moment dat am inceput sa primesc in perfuzie oxitocina. Deja asteptam de prea mult timp, iar Stefan statea mult prea comod in burta, probabil razand si el la glumele noastre bune.
A venit si anestezista care mi-a montat cateterul pentru anestezia epidurala si, atunci cand incepeam sa am contractii, urma sa vina si sa imi injecteze anestezia.
De la un punct incolo succesiunea evenimentelor nu imi mai este atat de clara, insa, stiu ca la un moment dat mi s-au rupt membranele de catre doamna Doctor. Am avut o usoara teama, dar nu a durut deloc, dupa care am asteptat din nou.
La dilatatie 7 a venit anestezista si mi-a injectat solutia antidurere. Deja, de la o scara de la 1-10, durerile incepusera sa fie undeva la 6-7. Ce a fost oarecum amunzanto-trist e ca efectele micraculoase ale anesteziei au fost resimtite foarte putin pentru ca de la dilatatie 8 nu am mai avut voie sa primesc aceasta substanta magica. De la 8 la 10 trebuie sa iti simti corpul foarte bine si sa iti controlezi miscarile de impins.
In sala de nasteri am stat aproximativ 12 ore din care 2 au fost…sa spunem foarte dureroase. Sunt clipe pe care nu mi le mai amintesc deloc, si alte clipe pe care mi le aduc aminte de parca s-au intamplat ieri. Fiind atat de multe ore, am prins pana la urma 3 schimburi de moase, toate niste femei geniale, care m-au ajutat extraordinar. Cel putin ultima moasa, cea care m-a tinut de mana impreuna cu sora mea, a fost ca o ruda draga, care te sustine si iti ofera suport cat poate ea de mult. Eram practic 4 femei (eu, sora mea, doamna Doctor si moasa) care ne plimbam prin salon, ne incurajam, faceam micile pauze intre contractii impreuna…era ca un dans al groazei…oarecum.
Nu a fost o durere nici de menstruatie, nici de colica renala, este o durere pe care eu nu am mai intalnit-o, o durere care vine parca din strafundul corpului uman, o durere care iti taie orice respiratie, si totusi, este o durere pe care o suporti. O durere cu care te lupti pentru ca stii ca la final, o sa rezulte ceva minunat, ceva magic. Iar asta iti da o forta, si nu exagerez deloc cand va spun, de super erou. Te transformi in momentele alea.
Cum va povesteam, am umblat prin tot salonul, am stat in diverse pozitii – cea mai buna pentru mine a fost pe vine; am stat si pe pat atunci cand pulsul o luase putin razna si de fiecare data cand doamna Doctor a considerat ca trebuie monitorizat Stefan. Chiar daca au fost 2 ore de durere, eu am trait cu impresia ca, dupa ce au inceput adevaratele contractii si pana la expulzie totul a durat 30 de minute. Abia dupa am aflat cat a durat.
Pe parcursul ultimelor „sesiuni” de impins din pat (pentru ca tot din orizontala nascut) au fost singurele momente de spaima. Vedeam ca nu reusesc sa imping cat trebuie (chiar daca primeam incurajari din toate partile) si ma ingrozea gandul ca o sa ajung la cezariana. Atunci au intervenit si cele doua moase (acum erau doua) care mi-au apasat pe burta si m-au ajutat atunci cand credeam ca nu mai pot. Cu o ultima forta de „wonderwoman” am impins cu toata puterea si l-am auzit pe Stefan. Secundele alea sau nici nu stiu, poate minute, mi s-a parut ireale. Atunci am simtit ca stiu ce inseamna mangaierea razelor de Rai. Si nu, nu e o metafora. Corpul iti este inundat de caldura, de dragoste, mintea ti se limpezeste, incepi sa zambesti, iti curg lacrimi de fericire necontrolat si simti ca ai facut cel mai frumos, magic, minunat, unic, inaltator si bun lucru din lume.
Cand mi l-au pus asistentele pe piept, m-am topit toata si am inceput sa plang si mai tare. Intalnirea este ireala.
M-am uitat la sora mea, si am vazut niste ochi care luceau a fericire si mandrie parca. Nu o sa uit niciodata privirea aia. Au fost ochii care mi-au dat forta pe parcursul intregii zile, care m-au sustinut, m-au amuzat si m-au facut sa uit ca eu eram de fapt intr-un spital.
Stefan a luat nota 10, asistentele m-au felicitat ca am fost o mamica curajoasa, disciplinata (in sensul ca am ascultat toate sfaturile) si, a mea sora, mi-a spus ca nu i-a venit sa creada cat am fost de silentioasa. Am fost socata pentru ca eram sigura ca am tipat ca o descreierata.
Au urmat alte doua ore de „tratare” si de „ingrijire”. Abia dupa am aflat de „micile” semne lasate de corpusorul de 3.470 kg.
In jur de ora 24 am ajuns in rezerva, unde ma astepta Iani. Am intrat in scaun cu rotile si, si a doua zi mi-a povestit ca aratam ca o stafie. Cand am intrat pe usa au fost si cateva momente in care am vazut alb in fata ochilor si nu imi dadeam seama cine e barbatul din camera. M-am asezat in pat, ne-am imbratisat, ne-am uitat unul la altul, ne-a busit plansul si am realizat ce am facut…l-am adus pe Stefan pe lume. Pe cel mai frumos baietel…pentru noi, normal.
Am rugat-o pe asistenta sa ni-l aduca, iar cand a intrat in camera cu el, am crezut ca mor de atata dragoste. Era atat de mic, atat de cuminte si atat de frumos. Acum cand ne uitam pe poze ne intrebam cum de am avut curaj sa il luam in brate…era cat jumatate din mana mea. Dar in momentele alea, ai un curaj…Doamne. L-am luat in brate, l-am pupat, ne-am uitat la el cred ca vreo 20 de minute dupa care am simtit ca trebuie sa dorm. Daca nu inchideam ochii atunci, urma sa lesin sigur.
Nicio nastere nu este la fel. Nicio femeie nu se aseamana, si niciun copil nu este identic cu un altul. Cezariana sau nastere naturala, nu conteaza, fiecare poate sa doara sau poate sa fie floare la ureche. Un singur lucru este la fel: ARE LOC UN MIRACOL.