Ah…alaptatul…si acum cand imi aduc aminte parca mi se face piele de gaina.
M-am gandit mult cum sa abordez acest subiect atat de delicat, si, concluzia a fost sa va ofer doua perspective…una cu multe hopuri, cu multe lacrimi si frustrari, si una, care a functionat de minune.
De ce? Pentru ca vreau sa va arat cat suntem de diferite, noi ca femei si ca mame, cum copiii nostri sunt diferiti si, cum nu exista „poveste de succes” sau „reteta” atunci cand vine vorba de motherhood. Exista, din punctul meu de vedere, acel „ce este cel mai bine pentru copilul tau si pentru tine”. Cred cu tarie, acum, dupa 1 an si 5 luni, ca este mult mai important ca tu ca mamica sa fii ok, fericita, odihnita (pe cat posibil normal), multumita cu tine, plina de energie pozitiva. De ce? Pentru ca totul ajunge la cel mic.
O sa incep cu povestea mea, urmand ca intr-un post viitor sa va descrie o prietena de-a mea, experienta ei.
Inca din sarcina mi-am dorit enorm sa alaptez. Nici nu concepeam ca o sa fie alta varianta. Tin minte cum vorbeam cu niste prietene la birou si le spuneam ca nu imi pun problema laptelui praf. Eram sigura ca totul o sa functioneze perfect, ca al meu copilul o sa suga fara nicio problema si ca ne vom intelege perfect. Chiar glumeam, spunand ca „va dati seama ce economie o sa fac? 6 luni fara sa bagi un ban in alimentatia celui mic? Un vis!”.
Inainte sa nasc, cu vreo luna, am fost sa discutam cu viitorul pediatru (da, stiu, sunt nebuna, dar aveam atat de multe intrebari. De la cum o sa fie prima baie, la cum o sa manevram buricul, urechile celui mic, la cata crema e bine sa folosesti, la ce medicamente sa ai in casa etc). E, atunci dna Doctor mi-a recomandat sa am in casa si doua biberoane si lapte praf. M-am uitat la ea ca la felul 14. Eu, biberoane si lapte praf?? Doamne fereste. In niciun caz. O sa nasc natural, laptele o sa curga siroaie, siroaie, iar Stefan o sa iubesca sa stea lipit de sanul meu. Nu o sa cumpar niciun biberon.
Cu vreo doua zile inainte de a ma duce la ultimul control, o prietena, care nascuse in luna mai, mi-a recomandat sa imi iau si o pompa la spital, just in case. Again mi s-a parut ceva inutil. Doar de pompa nu urma mie sa imi pese.
A venit si the big day, Stefan a venit pe lume, mi l-au pus pe piele, ne-am simtit unul pe altul, iar dupa cateva secunde mi l-au luat pentru controlul de rutina. Chiar daca nu ar fi fost acest pas, nu cred ca as fi putut sa stau inca doua ore cu el, pe masa de nastere, atat cat a fost nevoie sa mi se aduca „mici modificari” cauzate de sosirea lui Stefan. Cele doua seri petrecute la spital le-am dormit separat. In prima seara pentru ca eram absolut epuizata, iar in a doua cam din acelasi motiv. Da, mi-a fost greu, stiindu-l departe, insa fizic nu am fost in stare.
Dimineata mi l-au adus pentru prima masa. Tin minte si acum, de parca ar fi fost ieri…l-am pus la san si…nimic. Prima reactie a lui Stefan a fost de plans, nici macar nu a vrut sa se ataseze in vreun fel. Mi-am spus ca e prima oara, mai incercam. Cat am stat in spital, adica doua zile, cred ca l-am pus de cel putin 100 de ori, si de fiecare data, aveam aceeasi reactie. Din pacate nici nu aveam lapte, iar saracul copil, poate chiar daca ar fi vrut sa suga, nu avea ce. Procesul a fost simplu: il puneam la san cam vreo 30 de minute, stateam, ne uitam unul la altul sau atipeam, urmand ca apoi sa chem asistenta cu adevarata mancare. Cred ca dupa ce am plecat din maternitate asistentele au aplaudat de fericire. Am „abuzat” atat de mult de acel buton minune (prin care chemi cadrul medical), incat cred ca si-ar fi dorit sa nu existe asa ceva langa patul meu.
In seara primei zile petrecute la spital am rugat sa vina si un consultant in lactatie care de altfel mi-a prezentat teoria si mi-a urat multa bafta. Acum ca ma gandesc imi pare atat de rau ca nu mi-a spus, asa cum ma sfatuise si prietena mea, dar mi se stersese deja din cap, sa cer o pompa electrica. Consultantul mi-a vorbit din carti, mi-a arata cateva pozitii de alaptat si mi-a spus ca din pacate momentan nu am deloc lapte, nici macar colostru, dar ca o sa vina el. Sa pun copilul in continuare la san, iar minunea o sa se intample.
In tot acest timp Stefan manca din biberon, fara prea mult stres sau probleme.
Ajunsi acasa, singuri, fara pic de experienta, am incercat ce vazusem in spital…din pacate tot fara succes, si tot fara lapte.
Frustrarea mea deja incepea se creasca…ma gandeam ca poate sunt eu defecta, sau poate nu stiu ce fac, cum sa fac.
Am avut noroc ca o alta buna prietena, a sesizat hopul prin care treceam si mi-a recomandat un alt consultant in lactatie. Acest consultant a fost cu totul altceva fata de ceea ce am intalnit in spital. A venit timp de o saptamana, in fiecare zi, si am incercat, impreuna, sa producem „normalul”: sa imi pot hrani copilul. A doua sedinta a fost urmata si de o febra a laptelui care sincer, mi s-a parut mai epuizanta decat nasterea: sa stii ca ai sanii plini de lapte, si sa nu poti scoate nimic din ei, sa te doara, sa nu poti dormi, sa nu poti sta in nicio pozitie, sa plangi tu, sa planga copilul, aproape sa planga si consultantul…de cosmar.
Cu ajutorul unei pompe electrice am reusit sa trecem si acest hop si sa facem laptele sa curga. Pompa reusea sa scoata cantitati ok, copilul insa, tot nu isi dorea sa suga.
Am inceput „tehinica” mulsului: inainte de masa lui Stefan, ma mulgeam si ii dadeam din biberon. Asta nu inainte de a-l pune totusi la san in speranta ca o sa se ataseze si o sa suga.
Am incercat pozitie dupa pozitie de alaptare, am incercat inclusiv metoda „furtunasului” – care presupune atasarea copilului la san, iar prin coltul gurii ii se introduce un furtun mic. Furtunasul are un capat bagat in biberon, si, copilul are senzatia ca suge de la san. In tot acest timp fluxul de lapte este ok. Din pacate mai mult ne-am chinuit, pentru ca de functionat nu a functionat nici asta.
Ajunsesem la punctul in care nu stiam ce sa mai fac. Consultantul chiar a fost painea lui Dumnezeu, dar pentru mine fiecare vizita era parca inca o palma peste fata. Ceea ce ar fi trebuit sa fie absolut „normal”, „usor”, „ceva ce toate femeile fac”, pentru mine era un calvar. Noaptea abia daca dormeam pentru ca dupa fiecare masa, stateam sa ma mulg. La fel si ziua, la care se adauga si cate o ora de stat cu copilul sa san, in ideea ca poate poate.
La nicio luna de la nastere am fost la nunta unei prietene si am plecat catre petrecere plangand. Mama mea urma sa stea cu Stefan, si cu ochii plini de lacrimi i-am spus ca nu mai pot. Am luat pompa cu bine, of course, iar la vreo 2 ore, m-am dus in parcare si a urmat o sesiune de muls. Plangeam si ma mulgeam…ma gandeam ca nu o sa fiu niciodata o mama destul de buna, daca nici lapte nu ii pot da copilului meu.
Aveam 4 pagini de notite si tehnici, sfaturi care veneau din toate directiile, si mintea mea care imi zicea in continuu ca sunt o mama rea pentru ca nu sunt in stare sa fac ceva atat de banal.
Dupa 2 luni ajunsesem ca o mumie: nedormita, nemancata (pur si simplu nu mai aveam energie sa mananc), cu moralul la pamant si cu ochi pe care abia ii mai simteam de la atata plans.
Intr-o seara tin minte ca plangeam pe balcon si a venit sotul meu langa mine. M-a luat in brate si mi-a spus: „De ce nu te opresti? Gata, ai incercat tot ce se putea, pur si simplu nu merge varianta asta. De ce trebuie sa fie DOAR calea asta? Poti foarte bine sa ii dai laptele tau la biberon si GATA. Fara alte incercari.” Nu stiu daca asta asteptam sa aud, o voce care sa imi zica ca este OK, ca nu o sa imi dea nimeni in cap daca fac asta, ca Stefan oricum o sa fie bine, cert e ca din seara aia am inceput sa simt ca traiesc din nou. Am acceptat situatia! Alaptatul nu era pentru mine si Stefan.
Poate au fost niste pasi omisi, poate am gresit eu cu ceva, sau poate pur si simplu asa a fost sa fie.
De atunci am incercat sa ii dau cat mai multe mese din laptele meu si, atunci cand nu mai aveam, sa ii dau lapte praf. Pana pe la 5 luni am reusit sa ii dau 4 mese din laptele meu, si o masa, seara, de lapte praf.
Au mai exista niste mici ocazii in care l-am pus la san, dar doar ca sa il linistesc. A fost la un moment dat un episod in care am stat cu el o ora la san, 60 de minute in care pur si simplu a dormit, lipt de mine. De asemenea, am iesit in oras, si ceva il deranja…tot asa, in masina, l-am pus la san si pana acasa a stat, linistit, uitandu-se la mine, cu gurita lipta de san. Nu cred ca a supt mai mult de doua guri. Dar era pur si simplu o modalitate de a se linisti.
La 6 luni am incetat sa ma mai mulg. Deja ajunsesem sa urasc pompa aia. Fluxul scazuse mult (cu tot cu ceaiuri si alimentatie care sa imi stimuleze lactatia) si ma mulgeam de vreo 8 sau chiar 10 ori pe zi. Doar ca sa mai scot o masa, maxim doua.
Tot la 6 luni am plecat la ski, si am spus ca e momentul perfect sa trecem 100% pe lapte praf. A fost MINUNAT.
Ce aspecte pozitive vad astazi din toata povestea asta? Ohoo, sunt cateva:
- sunt mandra ca am reusit sa ii dau, intr-un fel sau altul, lapte de la mine timp de 6 luni.
- am stiut mereu cat mananca. Cred ca as fi luat-o razna daca habar nu aveam cat suge si ar fi trebuit sa ii dau sa pape din ora in ora, sau din doua in doua ore.
- am reusit sa ne facem un program: atat Stefan, cat si noi.
- nu am fost legati 100% din timp. Am avut o oarecare independenta. Asta a dus la un copil foarte sociabil care, poate sta fara probleme si cu bunicii sau cu alte persoane apropiate.
- nu am fost fortata sa trec prin alaptatul in public. Pentru mine, fiind o fire foarte pudica, ar fi fost un pas mare si greu.
- Stefan a reusit sa doarma toata noaptea destul de repede. Inca de la 4 luni. Ceea ce pentru noi a fost magic.
- diversificarea a mers de minune.
Aspecte negative:
- nu o sa stim niciodata cum ar fi fost sa avem serile, sau zilele noastre de stat doar noi doi, lipiti unul de altul, savurand linistea din jur.
- nu am fost si nu suntem dependenti unul de altul. Poate mi-ar fi placut sa traiesc si acest sentiment…nu stiu
- au fost momente in care mi-ar fi placut sa pot sa scot sanul si sa il linistesc. Momente de plans in care pur si simplu nu stiam ce sa ii fac.
Sincer, cam astea sunt aspectele negative pe care le vad.
Din punct de vedere al sanatatii, Stefan nu a fost niciodata bolnav, deci nu as putea sa zic ca imi pare rau ca nu l-am alaptat mai mult ca sa ii dezvolt sistemul imunitar.
CONCLUZIE: nu este un capat de tara daca nu reusiti sa alaptati. Important e ca cel mic sa doarma, sa manance, sa fie sanatos, iar voi puternice, fericite si multumite de voi.
„Normalitatea” este subiectiva, iar „pentru ca asa zice lumea” sau „pentru ca asa face toata lumea”, nu ar trebui sa existe in mintea unei mamici. Sigur, trebuie sa fii informata, sa ai o viziune, sa ai idee ce faci, dar asta nu este totul. Corpul tau si copilul tau o sa iti zica mai bine si mai corect ce ai de facut.
Ai incredere in tine si in copilul tau! Voi sunteti echipa. Nu „lumea” si „ce zice lumea”.
Lumea judeca aiurea, lumea e de multa ori rea, si vorbeste fara sa stie. Ignora gurile rele si sfaturile necerute.
Eu si Stefan suntem foarte bine, si acum, uitandu-ma inapoi imi pare rau ca m-am chinuit atat de mult. Ca nu am fost mai fericita, ca nu am zambit mai mult si ca nu am trait mai mult momentul. In primele luni m-am focusat atat de mult pe „TREBUIE sa mearga alaptatul” incat parca nu m-am bucurat destul de mogaldeata mea. La urmatorul copil as merge pe ideea daca functioneaza bine, daca nu, important e sa fim noi sanatosi si fericiti. Laptele praf nu este un capat de lume.
